Astrofotografia si imagini de cer profund

(mic curs despre astrofotografie deep-sky)

Introducere

Astronomia si in particular – astrofotografia, reprezinta o pasiune ce ofera recompense extraordinare celor care se dedica acesteia cu abnegatie si cu multa munca.

Aceasta, deoarece aceasta pasiune presupune cunoasterea logicii functionarii computerelor si a anumitor programe dedicate astronomiei, a cunoasterii opticii, a ATM-ului (astronomy telescope making), a mecanicii fine, a procesarii digitale a imaginilor si de ce nu, chiar si a artei.

Inceputurile in astrofotografie sunt dificile si de multe ori frustrante, deoarece exista multe conditii ce trebuiesc indeplinite concomitent pentru ca imaginea finala sa fie demna de admiratie. Ca in orice inceput, si mie mi-a fost greu si simteam de multe ori ca eforturile mele sunt in zadar, vazand ca in pofida investitiilor nu reuseam sa fac decat niste poze sub-mediocre, neintelegand care este cauza acestor esecuri.

Pentru a purcede la drum in aceasta intreprindere, avem nevoie de niste premise:

abordare materiala – astrofotografia este o zona a astronomiei care necesita scule si echipamente mult peste media celor folosite in astronomia observationala. Vorbim aici de monturi bune, care sa tina instrumente suficient de mari si grele, de sisteme de orologiere pentru aceste monturi (motoare care sa roteasca telescopul in acelasi ritm cu rotatia diurna a pamantului), de telescoape cu aperturi cat mai mari sau cu raport focal F/d cat mai mic (deci cat mai luminoase – si ca si consecinta, mult mai scumpe), de camere de achizitie speciale (DSLR-uri modificate sau CCD-uri speciale pentru astronomie), filtre, roti de filtre, focusere speciale (eventual motorizate), etc
abordarea tehnica – chiar daca partea precedenta este depasita cu bine, partea de abordare tehnica necesita mult studiu individual in ceea ce priveste reglajele set-up-ului, invatarea si cunosterea notiunilor de astronomie teoretica si practica, achizitia corecta de date si prelucrarea corecta a lor
sprijinul familiei – este foarte important atunci cand datorita pasiunii, supunem familia unor frustrari legate de cheltuielile uneori foarte mari, de noptile pierdute in afara caminului conjugal, etc.
disponibilitate in plan personal – ma refer aici in special (in ceea ce ma priveste) la lipsa cronica a timpului, specifica zilelor noastre, care trebuie compensata cumva. Pasiunea aceasta necesita si timp necesar dezvoltarii abilitatilor de executie a prelucrarilor astrofoto, in conditiile in care a doua zi trebuie sa mergem la serviciu. Desigur, ii excludem aici pe cei al caror serviciu este chiar astronomia si care nu au aceasta problema.

Totusi, asa cum spuneam, daca toate cerintele cumulate sunt indeplinite, rasplata este pe masura si mie cel putin, acest fapt mi-a dat aripi sa merg mai departe pe acest drum.

Cum am inceput?

Am intrat in aceasta pasiune care se cheama astronomie la varsta de 12 ani, cand am gasit in biblioteca tatalui meu cartea “Construiti un telescop” de Victor Nadolschi. Ani in sir, cartea aceea a fost un nesfarsit izvor de vise, in care ma gaseam scrutand cerul cu un instrument cum nu se mai vazuse. O alta carte care m-a impresionat foarte mult si careia ii datorez pasiunea de azi a fost „De la mitul astral la astrofizica”, pe care am citit-o si ras citit-o cat timp am fost in armata – drept rezultat, construindu-mi primul telescop (si singurul pana acum) imediat ce am terminat armata.

Au trecut anii si microbul astronomiei a revenit cu putere. Primul meu telescop adevarat a fost un CELESTRON OMNI XLT 150 cumparat de Craciun in 2007, un Newtonian de 150 mm diametrul oglinzii si avand raportul focal F/5 pus pe o montura nemotorizata CG4 de la Celestron. Cu el am inceput sa ma uit la stele dar intrucat pe atunci locuiam intr-un oras mare si poluarea luminoasa era coplesitoare, mare lucru nu am facut timp de aproape 2 ani, pana cand m-am mutat la casa, intr-o zona relativ ferita de acest tip de poluare. Cerul de tara mi-a reaprins interesul si dorinta de a studia si incepand din acel moment am continuat evolutia in ce priveste set-up-ul meu. Primele upgrade-uri care au avut importanta au avut loc in 2010 si au fost achizitia unei camera astrofotografice de la ORION, o camera color avand o rezolutie de 0.5 Mpixeli si a unui sistem GOTO pentru montura mea. Din acel moment, am inceput sa cochetez cu astrofotografia, realizand ca pentru a avea acces la toate minunile de pe bolta instelata, asta era calea corecta.

A urmat apoi o luneta apochromata de 80 mm F/6.25 pentru fotografia de camp larg si apoi, tot in 2010, am trecut la o montura mult mai potrivita pentru astrofotografie, un EQ6 de la SkyWatcher si un telescop astrograf newtonian (avand un raport focal redus, pentru luminozitate sporita – F/4 la 200 mm obiectiv), care au insemnat cu adevarat saltul mult asteptat.

In paralel am inceput sa studiez modul in care se face procesarea, dar mai ales achizitia imaginilor, invatand in aceast timp cum sa pun corect in pol un telescop (1), cum sa colimez un newtonian (2), cum sa fac legatura intre o montura motorizata si un calculator, folosind ASCOM (standardul software pentru astronomie) (3), cum sa calibrez o imagine astronomica (4) si cum sa fac procesarea ulterioara a unor cadre prin adaugarea unora peste altele (stack) si apoi scoaterea in evident a tuturor detaliilor (5).

Intr-un final, am reusit sa-mi cumpar un adevarat astrograf de inalta calitate, un telescop catadioptric Maksutov-Newtonian MN190 F/5.2, un monstru sacru printre cunoscatorii in ale astrofotografiei deep-sky impreuna cu o camera astrofoto de foarte buna calitate – un ATIK 314L+ monocrom si o roata de filtre la ea. De asemenea am reusit sa-mi construiesc un observator astronomic de tip acoperis glisant (roll-off-roof sau ROR), astfel incat cumva am rezolvat si problema timpului insuficient – fiindca acest observator va fi la final complet automatizat si va face poze fara ca eu sa fiu prin preajma.

Nu as fi reusit toate astea, desigur, fara sprijinul familiei, careia ii datorez multe nopti pierdute si multa lipsa din programul comun si multe fonduri deturnate de la binele comun. Dar totul e bine cand se sfarseste cu bine.

Ce trebuie sa stim?

Asa cum am spus mai devreme, partea de echipament reprezinta doar una dintre fatetele obtinerii unor poze astronomice de calitate sau a unor imagini care pot fi apoi reduse astrometric/astrografic pentru a face masuratori stiintifice asupra lor.

Tehnica prin care se face achizitia imaginilor si reglajele ce se impun echipamentelor avute reprezinta o parte la fel de importanta in ecuatia rezolvarii problemelor de astrofotografie deep-sky.

Primul lucru cu care trebuie sa incepem este o buna punere in pol si echilibrare a telescopului. Sunt doua proceduri de baza despre care am sa mai vorbesc in curand si nu am sa intru in detalii in acest articol.

Al doilea lucru important de facut este colimarea telescopului. Colimarea telescopului este pentru acesta ceea ce este pentru o chitara – acordarea ei. Neacordata fiind, chitara va scoate niste sunete jalnice, asa cum si telescopul necolimat fiind, vor rezulta imagini de slaba calitate. Ce inseamna colimarea?

Colimarea este procesul de aliniere a axelor intregului tren optic, de la obiectiv si pana la ocular, astfel incat toate acestea sa aiba axa optica comuna. Colimarea poate fi mai simpla sau mai complicata, depinzand de tipul instrumentului folosit. Intrucat telescoapele newtoniene sunt cele mai des folosite de amatori si sunt si cele mai usor de decolimat/colimat, am sa fac referire la acestea in cele ce urmeaza.

Metoda cea mai folosita si cea mai simpla de colimare este aceea in care se foloseste o raza laser. Pentru aceasta se foloseste un laser-colimator asezat in locul ocularului, care tinteste cu o raza laser catre secundara telescopului. Aceasta deviaza raza catre oglinda primara, mai exact catre centrul acesteia, notat cu un cerculet vopsit, raza care se reflecta din nou inapoi catre secundara si apoi inapoi catre laserul collimator. Ideea este ca raza sa se intoarca exact de unde a plecat, asta insemnand ca axele sunt aliniate.

laser-colimator

Pentru a face reglajul corect, se actioneaza asupra suruburilor de reglaj ale oglinzilor (secundara si primara), pana se obtine efectul dorit.

Metoda nu este insa perfecta si motivul este destul de simplu. Daca din nefericire, oglinda secundara nu este pozitionata chiar in axa fizica a telescopului ci este dezaxata, putem face ca raza de lumina a laserului sa se intoarca exact de unde a plecat, cu mentiunea ca oglinda primara va trebui sa fie inclinata (cu axa optica deviata fata de axa tubului telescopului). Din acest motiv, lumina care vine de la stele (aliniata fiind la axa telescopului) va fi deviata incorect catre secundara, avand ca efect aparitia unor erori optice nedorite. Pentru a compensa acest efect, se foloseste tot mai mult asa numita colimare cu un Barlow-laser-colimator, care evita greselile de colimare datorate pozitionarii incorecte a secundarei. Este o metoda mult mai precisa, iar expunerea de motive si felul in care se face este prezentata aici – http://www.cameraconcepts.com/barlowed%20laser%20collimation.pdf.

Cea mai exacta metoda, sau cea folosita de obicei la finalul unei operatiuni de colimare cu laser sau cu laser si Barlow este colimarea pe stea. Aceasta se face uitandu-ne catre o stea IN focus, si IN AFARA focusului, la o marire foarte mare, folosind pentru aceasta un ocular cu distanta focala cat mai mica. In acest fel apar cercurile de difractie in jurul stelei si prin aprecierea formei acestor inele putem stabili daca telescopul este colimat sau nu.

1 2 3

4 5 6

1. colimare perfecta

2. colimare necorespunzatoare

3. efectul turbulentei atmosferice mari (nu se poate face colimare pe stea)

4. oglinda principala sau secundara tensionata in 3 puncte (posibil de la clemele de prindere laterale)

5. astigmatism (cilindricitate a oglinzilor)

6. diferite faze de colimare pe stea (rau in dreapta, bine in stanga)

Pentru a intelege mai bine anumite idei ce se vor prezenta in continuare, trebuie sa introducem notiunea de FWHM – full-width-half-maximum. Imaginea unei stele pe chip-ul camerei astrofotografice nu este un punct, asa cum ne-am imagina la prima vedere, ci este de forma unui “disc” aproximat din patrate, acele patrate fiind pixelii camerei (pixel = picture element sau element de imagine, unitatea fundamentala din care se compun imaginile in calculator sau alte dispozitive digitale ce produc sau prezinta imagini).

o stea, asa cum se vede prin camera CCD

Intensitatea luminii inregistrate pe acei pixeli nu este egala, ci este maxima in centrul stelei si descreste progresiv catre marginea sa (marginea discului) pentru ca la un moment dat sa scada pana la o valoare mica, constanta, care se numeste intensitatea cerului de fundal. Daca s-ar face un grafic al intensitatii luminii pe acest disc, acesta ar arata ca un clopot, ca in imaginea de mai jos. Cum se vede, in centru lumina receptionata este cea mai intensa, aceasta aparand ca un varf. FWHM este diametrul unei sectiuni prin acest clopot la jumatatea inaltimii sale maxime (masurata in pixeli sau arc-secunde). Relatia intre rezolutia unei camere – in pixeli si cea a sistemului astronomic pe care e pusa camera, masurata in arc-secunde, este data de relatia:

arcsec/pixel = marime pixel [microni] x 206,3/lungimea focala telescop [mm]

Cu cat un sistem optic este mai bine colimat, mai bine focusat, imaginea este luata pe un cer mai negru sau cu mai putine turbulente sau orologierea monturii (tracking-ul) este mai precisa, valoarea acestui parametru – FWHM – scade. Asta inseamna ca acest grafic este mai ingust si mai inalt, iar la final steaua este mai punctiforma in poza noastra. Este exact ceea ce dorim si noi sa se intample, sa avem imagini cat mai clare, cu detalii surprinse cat mai fine.

In poza de mai jos sunt prezentate spre comparatie imaginile unei stele (sus) si ale unui ochi uman (jos) avand ca element de determinare a calitatii imaginii tocmai acest FWHM. Se vede clar cat de mare este diferenta intre o valoare a acestui parametru de 2 secunde de arc si una de 6 secunde de arc.

Un alt element important de care un astrofotograf trebuie sa tina seama este curbura campului. Aceasta este datorata faptului ca anumite sisteme optice focalizeaza fluxul de lumina venita de la infinit in mod diferit in centrul campului fata de marginea acestuia, rezultand un camp sferic sau curbat. Datorita faptului ca chip-ul unei camere CCD astrofoto este plan, rezulta ca focalizarea imaginii nu este constanta pe intreaga suprafata a chip-ului, deci in anumite zone vom avea stele punctiforme iar in altele nu vor fi perfect focalizate.

In imaginea urmatoare este dat un astfel de exemplu de poza in camp curb. In centru focusul este bun, dar in margine acesta este foarte rau.

Aceasta situatie poate fi corectata folosind niste elemente optice suplimentare, numite corectoare de camp. Ele sunt specifice anumitor tipuri de instrumente si sunt elemente optice destul de scumpe, data fiind precizia cu care trebuiesc executate si calitatea optica inalta pe care trebuie sa o aiba.

In imaginea de mai jos sunt aratate 2 situatii in care un telescop RC (Ritchie-Chretyen) de 14”, avand campul curbat este corectat pana la o valoare rezonabila de catre un astfel de crector. Imaginile au fost obtinute cu ajutorul unui program de verificare a opticii numit CCD Inspector.

Si am ajuns astfel la un alt element important de care astrofotograful trebuie sa tina cont si anume focalizarea corecta. Focalizarea corecta face ca stelele noastre sa fie cat mai punctiforma (de preferat in mod egal in toata poza,) iar detaliile fine sa iasa la iveala. Pentru a face acest lucru in mod corect, exista mai multe metode.

Acestea ar fi dupa cum urmeaza:

aprecierea focusului facuta vizual (nota 3)
folosirea unei masti de focalizare tip HARTMANN (nota 5)
folosirea unei masti de focalizare tip BAHTINOV (nota 8.5)
folosirea unei masti de focalizare tip CAREY (nota 9)
metode ce folosesc calculatorul – MaximDL si FocusMax (cele mai precise – nota 10)

Masca Hartmann a fost inventata de cineva avand acest nume si consta intr-un capac ce se monteaza pe gura telescopului, ce are niste gauri (in general 3) dispuse radial, avand forma rotunda sau triunghiulara. Urmarind o stea puternica in afara focusului, cele 3 gauri se disting individual, ca 3 stele diferite. Cu cat mai iesiti fiind din focus, cu atat mai separate sunt cele 3 imagini ale stelei respective. Cand ne apropiem de focus, cele 3 imagini se suprapun intr-una singura. Avantajul gaurilor triunghiulare este ca genereaza niste raze ce pleaca de la fiecare „stea” individuala si cand ajungem in focus nu vedem doar o singura stea ci si razele suprapuse – ceea ce confera un plus de acuratete metodei.

Masca Bahtinov a fost inventata de un astronom amator rus avand acest nume si reprezinta un mijloc foarte bun pentru a obtine o focalizare destul de corecta a telescopului. Avand o astfel de masca in fata obiectivului lunetei/telescopului, se obtine o imagine a unei stele care arata ca intr-una din situatiile din imaginile de mai jos. Imaginea stelei vazuta prin masca – din mijloc – este cea in care sistemul nostru optic este focalizat bine. Desi este destul de precisa, focalizarea prin mijloace electronice este mult mai precisa si este de dorit in cazul astrofotografiei.

Masca Bahtinov si imaginile obtinute IN-focus, focus corect si OUT-focus

Pentru a face o focalizare cu ajutorul calculatorului, exista 2 programe ce pot face acest lucru – MaximDL (care costa si nu putin) si FocusMax (free). Desi al doilea program este gratuit, el este mult mai bun decat primul, avand o multime de rutine si functii aditionale care il fac extrem de performant.

Pentru a intra un pic mai mult in miezul problemei focus-ului, va trebui sa introducem o noua notiune – este vorba de Critical Focus Zone (CFZ). Aceasta marime se exprima in unitati de lungime (de obicei micrometrii) si reprezinta distanta in lungul axei optice pe care putem sa ne deplasam fata de pozitia de focus perfect, astfel incat sa nu avem (conform criteriului de apreciere a discurilor de difractie Airy) diferente notabile de focus. Aceasta zona de toleranta scade mult, cu cat sistemul nostru optic este mai rapid (adica raportul F/D este mai mic). Pe de alta parte, un astfel de sistem numit “rapid” este dezirabil din punct de vedere al astrofotografiei, intrucat este mai luminos si aduce fotoni mai “rapid” in camera noastra. De aceea avem de-a face cu o contradictie din acest punct de vedere. Tocmai de aceea, sistemele rapide necesita o mare atentie la focalizare, iar folosirea unui sistem de focalizare bazat de computer si chiar automatizat, este de dorit.

CFZ la un sistem rapid si unul lent

Faptul ca un sistem rapid este mai greu de focalizat face ca el sa fie si foarte usor de defocalizat. Iar cel mai important factor care poate duce la acest lucru de-a lungul unei nopti este diferenta de temperatura de la o ora la alta, stiut fiind ca noaptea exista o scadere a temperaturii de la apus si pana la rasarit. Graficul urmator ne arata o astfel de variatie si ce inseamna ea pentru CFZ si FWHM la un sistem optic.

Pentru a acompensa acest lucru, FocusMax foloseste (asa cum spuneam mai inainte) niste rutine foarte interesante, care ne permit sa facem o focalizare pe o stea din apropierea zonei pe care o pozam dupa fiecare cadru luat, sau dupa ce avem o anume diferenta de temperatura externa pe care o consideram rezonabila.

Aceasta secventa de pasi facuta de program in mod automat, este prezentata in pozele urmatoare:

Asa cum se vede, aceste programe folosesc FWHM sau HFD (Half Flux Diameter – o marime derivata similara) ca si marimi de control asupra gradului in care suntem mai mult sau mai putin in focus.

Un alt factor foarte important de luat in calcul atunci cand facem astrofotografie cu timpi lungi si foarte lungi de expunere (deep-sky), este gradul in care montura folosita respecta corect compensarea miscarii de rotatie a pamantului in jurul axei sale. Este vorba de asa numitul tracking.

Erorile de tracking se datoreaza in principal unor erori (inerente dealtfel) in executia mecanica a angrenajelor din interiorul monturii, in special acolo unde avem un angrenaj melc-roata melcata. Cele mai multe dintre monturi au un astfel de angrenaj. Eroarea de tracking se poate studia impreuna cu eroarea de punere in pol, fiindca efectele lor se reflecta in deplasarea unei stele de referinta pe directia ASCENSIEI respective a DECLINATIEI, asa cum se vede in imaginile de mai jos.

montura 1

Montura nefiind pusa bine in pol, steaua fuge pe DECLINATIE (catre Nord sau Sud).

Datorita erorii de tracking (angrenaje), steaua fuge pe ascensie (Est-West) intr-o miscare oscilanta.

Miscarea combinata a celor doua tipuri de eroare este una in zig-zag, prin care steaua fuge din camp.

La o punere in pol corecta, miscarea pe ascensie scade foarte mult.

Eroarea periodica (de tracking) – graficul erorii corelat cu pozitia stelei in camp [1]

Eroarea periodica (de tracking) – graficul erorii corelat cu pozitia stelei in camp [2]

Corectia erorii periodice (PEC) cu o functie inversa, ce se face prin programe speciale

Eroarea periodica corectata

Alinierea polara corecta si corectia erorii periodice fac ca montura sa mearga lin si cu stea aproape centrata.

Erorile de tracking mai sunt datorate si asa numitei flexuri-diferentiale, ce apare atunci cand camera de ghidaj, impreuna cu sistemul sau optic, nu este perfect rigida fata de sistemul optic principal, care face achizitia imaginilor. Mai exact – apare atunci cand de exemplu prinderea lunetei de ghidaj nu este perfect rigida si stabila sau cand tubul telescopului nu este el insusi rigid, sau cand tubul port-ocular ce tine camera principala are un joc cat de mic in functionare. Drept urmare, desi sistemul de autoghidare functioneaza perfect, pozele apar ca si cum ar fi miscate.

flexura diferentiala 1

In primele doua poze se vad efectele comparative ale flexurii diferentiale in poze facute aceluiasi obiect ceresc. A treia poza reprezinta un detaliu marit, in care se vede cum stelele sunt alungite pe o directie datorita flexurii, iar ultima imagine ne arata un detaliu cu steaua marita la nivel de pixeli, in care se observa ca in loc sa fie rotunda, aproximand un disc, ea este alungita pe o directie oarecare.

Ultimul factor de care trebuie sa tinem cont la obtinerea unor poze astrofotografice de calitate este unul care nu depinde prea mult de noi si anume seeing-ul. Nu exista o traducere exacta a acestui termen englezesc, dar intr-o traducere aproximativa ar fi “vizibilitate” in sensul de cum se vede un anume lucru/obiect.

Seeing-ul este cu atat mai bun cu cat turbulentele atmosferice sunt mai mici. Turbulentele acestea se datoreaza maselor de aer aflate intre noi si stelele ce le vizam pe cer. Aceste mase de aer pot fi in miscare orizontala, la mare inaltime (jet-streams) sau in miscare verticala, in apropierea solului (curenti termici). O turbulenta marita determina un seeing slab si un FWHM al stelelor marit (vezi poza).

Putem ameliora insa acest factor prin cateva masuri.

amplasarea punctului de observatie departe de cladiri din beton, suprafete mari betonate sau afaltate – cel mai bine in afara oraselor, pentru ca acestea acumuleaza caldura ziua si o cedeaza noaptea, generand curenti termici mari
amplasarea punctului de observatie langa paduri, lacuri sau zone montane fiindca acestea impiedica formarea turbulentelor termice
amplasarea punctului de observatie la o altitudine cat mai mare
fotografierea obiectelor ceresti intr-o zona cat mai inalta de pe cer (vezi foto)

Deci, ca un rezumat al acestei treceri in revista, putem spune ca trebuie sa tinem cont de urmatorii factori atunci cand facem astrofotografie de calitate pentru obiectele deep-sky:

Factori

Cateva rezultate si evolutia lor in timp

In continuare am sa prezint cateva din rezultatele mele, unde sunt specificate data achizitiei, telescoapele, camerele si setarile folosite. Astfel, se vede destul de usor evolutia in timp a performantelor, tinand sa subliniez insa ca sunt departe inca de potentialul instrumentelor utilizate.

Bubble Nebula

Compozitie Ha-RGB ( filtru H-alpha de 35 nm). Poza facuta in 2012, telescop ASTROTECH AT8IN pe montura EQ6, camera ATIK 314L+ mono, 10×600 sec Ha, 16×60 sec Red, 15×60 sec Green, 13×60 sec Blue. Tracking slab, focalizare idem.

Compozitie Ha-OIII-OIII ( filtru H-alpha de 7 nm, OIII de 8 nm, Baader). Poza facuta in primavara lui 2013, telescop MN190, camera ATIK 314L+ mono, 10×900 sec Ha, 10×900 sec OIII. Tracking bun, focalizare idem.

Ha 8nm 10×900 sec, MN190/EQ6, ATIK 314L+. Prelucrari in StarTools folosind rutine diferite, care au scos in evidenta in mod diferit structura gazoasa a norului de hidrogen (prima a scos in evidenta densitatea, a doua – structura filamentoasa a norului de gaz).

Poza facuta tot cu MN-ul dar folosind de data asta OAG-ul, 7×1800 sec Ha + 5×1800 sec OIII + 4×1800 SII. Prelucrarea a fost facuta in PixInsight – un alt atu pentru o imagine corecta si frumoasa.

Evolutia este evidenta.

Melotte 15 (detaliu din Heart Nebula)

8×1200 sec H-alpha 7nm, telescop MN190/EQ6, achizitie, ghidaj, calibrare – MaximDL, prelucrare Star-Tools si Photoshop CS2, primavara 2013.

A doua procesare are adaugate expuneri in OIII

Ghost Nebula (IC 63)

360 minute H-alpha, 105 minute SII, 105 minute OIII, telescop MN190/EQ6, camera ATIK314L+, vara anului 2013

Doar semnalul in H-alpha aici. Anumite detalii sunt mai vizibile in aceasta poza desi nu este semnal in plus.

Horse Head & Flame Nebula

Poza facuta la sfarsitul lui 2012 si inceputul lui 2013, in colaborare cu Vlad Niculescu din Spania, care a facut prelucrarile finale. Achizitie cu Equinox 80/EQ6, 18×600 sec H-alpha bin 1×1, cate 9×300 sec pentru R,G,B bin 2×2.

Packman Nebula

Achizitie eu-35×900 sec Ha, 7×600 sec si 5×300 sec OIII, ? SII – prelucrare finala PixInsight Vlad Niculescu (Spania).